Prieteni si dincolo de moarte…

                  S-a facut ca in acea dimineata sa rasfoiesc un ziar. Mare, cat jumatate de pagina, un articol, marcat cu negru, anunta un tragic accident de circulatie, produs in statiunea Mamaia. Trei suflete de douazeci de ani au pierit atunci, iar un al patrulea jongla moartea. Curiozitatea m-a impins sa merg la locul accidentului. Crunt, un pom retezat pe jumatate, la poalele caruia nu conteneau sa arda lumanari. Langa bordura, un fost bolid fumega un nor dens de miros omenesc. La Spitalul Judetean Constanta, singurul tanar supravietuitor din acest teribil accident se chinuia sa traiasca. Niciodata nu mi-am inchipuit ca poate exista un Paul Ivanus. Pana acum trei saptamani numele acesta imi era total necunoscut, poate doar in treacat sa-l fi auzit vreodata.

               Drama accidentului, produs intr-o dimineata ploioasa de iarna, urma sa ma lege pentru eternitate de purtatorul acestui nume. Fulgerator, viata celui de numai nouasprezece ani urma sa fie cea mai temeinica lectie de viata pentru omul din mine. Intr-o lume unde monologurile paralele mimeaza comunicarea, cel mai delicat omagiu pe care-l poti aduce cuiva este sa-l asculti cu atentie. Sa ne incordam auzul si sa percepem omeneste tipetele disperate ale semenilor aflati la cumpana dintre viata si moarte, pentru ca ei sunt multi, atat de multi, incat, daca le-am percepe intreaga disperare, ne-am transforma intr-un morman de suflete vestejite. Asa m-am trezit eu la mai bine de 300 de kilometri de casa, pe marginea unui pat de spital, sleit si murdar de atata durere. Imi bubuiau timpanele de mizeria sonora a nu stiu carui glas ametit de morfina. O flacara palida, ce spunea „Tatal nostru“ la capul unei vieti pe ultima suta de metri, mi-a obisnuit privirea cu realitatea. Mi-asteptam clipa. Parca imi amintesc si acum literele mari, de un negru scarbos, ce se insirau anapoda pe pieptul unui tricou de un verde absurd, al unui doctor chirurg. Venise sa ma conduca acolo unde trebuia sa ingadui viata. Ceasul a batut atat de repede, incat frica nu a avut timp sa imi contamineze trupul. Am stiut ca voi avea de infruntat multe impotriviri si piedici, dar, daca n-ar fi fost acestea, as fi stiut eu ca sunt pe drumul cel bun? Am avut nevoie de sustinere in rugaciune si l-am rugat pe Domnul sa ma ajute sa nu-mi pierd idealul cu nici un chip. Intins pe o masa solida si rece, am stiut ca stau peste sfarsitul multora. Simteam ca m-am intors in copilarie. M-am mintit frumos, imaginandu-mi ca ma aflu la un dispensar pentru o rana capatata la fotbal. Deodata, brusc, imaginatia s-a epuizat, in urma asternandu-se un vis negru, fortat de o injectie chimica. Au urmat cateva zeci de minute pe care eu unul nu mi le pot aminti. Stiu doar ca am deschis ochii si am zarit un tata disperat, care imi anunta revenirea. La cap, telefonul mobil posta un mesaj „Puiu, bine ai revenit printre noi“. Mi-am dat seama ca traiesc. Donasem toata portiunea de piele de pe coapsa piciorului stang, pana la ultima bucatica. Imi simteam carnea descoperita, inecata de sangele ce nu mai zabovea sa tasneasca. Intr-o bucata de piele atarna sansa de viata a unui om, a omului Paul Ivanus. Alaturi de mine, alte cincisprezece picioare gemeau a durere. Suportasera acelasi tratament. Cateva ore am numarat fiecare pata de mucegai de pe tavanul batran al unui salon de azil. Simteam ca o parte din mine lipseste. Piciorul stang ingana mecanic un cantec de jale, transformat in durere, mare durere. Am reusit sa ma tarasc pe holul din fata incaperii in care fusesem adus. Un miros crunt de piele arsa mi-a invadat constientul. Cantecul blajin al unui preot anunta sfarsitul unei batrane, plictisita de atata suferinta. Un peisaj macabru al unor destine curmate de soarta se contura intr-un fel in care nu banuiam ca exista. Am indraznit sa intreb de el, cel caruia am incercat sa-i arunc colacul de salvare. Mi-au fost insirate mai multe fraze pe care gandirea mea, ametita de soc si suferinta, a refuzat sa le inteleaga, asa ca am pornit cu pasi invalizi spre locul in care urma sa-mi rasara speranta. Pe un pat, infasurat in bandaj, se odihnea trupul care suda carnea mea de esenta unui „ph“ strain, iritat de un pacat mostenit… infaptuit intr-o nenorocire. La capatai, o mama ingenunchiata cerea indurare pentru fiul ei, pentru nouasprezece ani de truda si speranta, pentru un vis imaginat de o viata. M-am intors si mi-am continuat parca miseleste schiopatatul pana la salon. Un drum ce parea ultimul. De jur-imprejur, oameni uitati de sansa, de familie, de societate… Dar cu siguranta nu si de Dumnezeu, caci el ii lua pe fiecare, crutandu-le infernul. In spate, o armata de medici se urneau ne-ncetat. Obosit de atata durere, am adormit cu fata scaldata de lacrimi, asteptand externarea. Acasa, un tata speriat de rautatea vremurilor in care traim nu contenea cu telefoanele. Nu avea habar ca fiul lui se zvarcoleste-n durere, pentru ca a dat inapoi o parte din el… Si totusi simtea. Inainte sa plec, am atins degetul dezgolit al lui, al celui de care Dumnezeu m-a legat ca de-un frate. Ce am simtit? Eram partas la o realitate crunta, in jocul careia am acceptat sa intru fara sa spun „dar“. Sprijinit de o geanta cu haine, imbibate cu suferinta mea, am ajuns acasa. Nu mi-a pasat de reactii, continuand sa cred in minuni, sa cred ca declaratia de dragoste a acestui om, devenit frate, va continua sa mai fie… Dar nu, pasiunea pentru ea tot scadea, iar vestile-mi intunecau sufletul. Dumnezeu l-a iubit si pe el si l-a luat. S-a dus, si cu el singura mea dorinta – aceea de a-mi cunoaste… fratele.

Lian VACARENCU